Activitatea revoluţionară în Rusia a început cu Revolta decembriştilor, descoperită în 1825. Deşi iobăgia a fost abolită în 1861, aceasta s-a făcut în condiţii nefavorabile ţăranilor şi a contribuit la încurajarea revoluţionarilor. Duma, Parlamentul Rusiei, a fost fondată în 1906, însă agitaţiile sociale au continuat şi s-au agravat în timpul Primului Război Mondial din cauza înfrângerilor militare şi a lipsei hranei.
Revoluţia din februarie şi revoluţiile din octombrie (vezi şi Revoluţia rusă) au fost urmate de o perioadă de război civil (vezi Războiul civil rus), în urma căreia Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă (RSFSR) şi alte state bolşevice au ajuns să controleze cea mai mare parte a fostului Imperiu rus. Pe 6 iulie 1923, RSFSR, Republica Socialistă Federativă Sovietică Transcaucaziană, alături de republicile sovietice ucraineană şi bielorusă, au semnat un tratat de uniune, astfel formând Uniunea Sovietică.
Prăbuşirea monarhiei ruse a fost urmată de stârpirea clasei boiereşti şi de împărţirea pământului către familiile ţărăneşti. Ţăranii săraci şi cei cu stare medie nu au tras folos de pe urma acestei împărţiri, până când Lenin nu a anunţat Noua Politică Economică (NPE), care a pus capăt rechiziţionării de alimente de către guvern, practică începută în timpul războiului civil. În anii aplicării NPE, ţăranii îşi comercializau produsele la preţuri libere.
După moartea fondatorului mişcării revoluţionare Lenin (1924), Iosif Vissarionovici Stalin s-a impus ca lider de necontestat, învingându-l pe Lev Troţki, pe care, în cele din urmă, îl va exila din Uniunea Sovietică, în 1929, (şi îi va comanda asasinarea în 1940), asumându-şi, în acelaşi timp, puteri dictatoriale.
Stalin a abandonat Noua Politică Economică a lui Lenin, instituind planurile cincinale şi [[Colectivizarea în URSS|colectivizarea]] agriculturii. Sub conducerea sa, Uniunea Sovietică (fondată în 1922) a devenit o putere industrială majoră. În paralel, opoziţia politică a fost eliminată în anii 1930, prin epurări.
Iniţial, guvernul lui Stalin a semnat un tratat de neagresiune cu Germania Nazistă, cu o anexă secretă prin care Europa răsăriteană era împărţită în sfere de influenţă nazistă, respectiv sovietică. Naziştii au încălcat pactul în 1941 prin invazia Uniunii Sovietice, ceea ce a determinat intrarea URSS în al doilea război mondial de partea Aliaţilor. După victoria aliată, Armata Roşie controla Europa de Est, şi a ajutat la formarea mai multor state marionetă comuniste, stabilind astfel o sferă de influenţă sovietică în estul Europei, analogă sferei de influenţă americane în Europa de Vest. Tensiunile între cele două sfere au condus la Războiul Rece, şi ambele părţi au iniţiat programe masive de înarmare cu arme nucleare pentru intimidarea celeilalte părţi.
Al Doilea Război Mondial a adus Uniunea Sovietică în poziţia uneia dintre cele două mari puteri mondiale, poziţie menţinută timp de patru decenii prin: putere militară, cercetare ştiinţifică performantă - în special în domeniul ştiinţei spaţiale şi al armamentului- precum şi ajutorarea, în scop propagandistic, a ţărilor în curs de dezvoltare .
Mihail Gorbaciov, secretar general al Partidului Comunist, a impus politicile de glasnost (transparenţă) şi perestroika (restructurare economică). Întâlnirile la vârf americano-sovietice din 1986 şi 1987, precum şi întâlnirea dintre preşedintele american Ronald Reagan şi Gorbaciov, de la sfârşitul lui 1988, au condus la reducerea armamentului în Europa.
Dezintegrarea regimurilor comuniste aliate din Europa de Est a prefigurat dizolvarea Uniunii Sovietice. Preşedintele Republicii Federative Ruse Boris Elţîn l-a eclipsat treptat pe liderul sovietic Gorbaciov, iar Uniunea Sovietică s-a desfiinţat, pe cale paşnică, în decembrie 1991. Majoritatea fostelor republici sovietice s-au constituit în Comunitatea Statelor Independente.